PSIHOLOGIA CLINICĂ ȘI MEDICALĂ –
OBIECT, METODE, RELAŢII CU ALTE DISCIPLINE
1.1. Delimitări conceptuale
Etimologic, atributul de clinică se referă la îngrijirea bolnavului la pat: gr. klinikos sau lat. clinicus. Termenul este întâlnit iniţial la Plinius cel Bătrân, care utiliza termenul pentru a desemna îngrijirile acordate bolnavilor imobilizaţi. În Epoca Renaşterii, termenul era utilizat şi în accepţiune pedagogică, instructivă, pentru a ilustra învăţământul desfăşurat în spital, lângă patul bolnavului. Această accepţiune se menţine şi în zilele noastre, când învăţământul clinic se desfăşoară în spital, fiind ilustrat prin observaţie şi analiza cazurilor clinice. Pe lângă evoluţia sa semantică în domeniul medical, termenului de „clinică” i se atribuie şi o sorginte filosofică. John Locke folosea noţiunea de clinic în argumentarea sistemului său filosofic şi considera abordarea clinică definitorie în exprimarea existenţei sensibile.
Psihologia clinică se centrează pe evaluarea, tratamentul și înțelegerea problemelor și tulburărilor psihologice și comportamentale ale individului. Mai precis, psihologia clinică folosește principiile psihologiei pentru o mai bună înțelegere, predicție și ameliorare a „aspectelor intelectuale, emoționale, biologice, psihologice, sociale și comportamentale ale funcționării umane” (APA, 2000). Ea utilizează cunoștințele psihologiei pentru a ajuta oamenii să depășească numeroasele tulburări și aspecte disfuncționale care pot apărea pe parcursul vieții.
În ţările de limbă engleză, conţinutul noţiunii de psihologie clinică a fost extins, dincolo de ariile spitalului, asupra tuturor situaţiilor patologice sau disfuncţionale, susceptibile de a fi investigate prin metoda clinică. Metoda clinică vizează studiul individual al cazurilor normale şi patologice, ori abordarea care permite înţelegerea aprofundată a individualului, în raport cu conjunctura socioprofesională şi familială, cu experienţa de viaţă, cu motivaţiile şi expectaţiile bolnavului. Ea este, deci, orientată spre studiul „singularului şi simptomaticului, al diferenţialului şi comparativului” (P.Fedida, 1968, apud. G.Ionescu). Actualmente, metoda clinică în psihologie este considerată mai puţin o metodologie structurată, cât mai curând o „manieră de a acţiona, simţi şi proceda” (M.Grawitz, 1993, apud.I.Dafinoiu, 2002). Ea acordă prioritate aspectelor calitative şi relaţiilor cu celălalt. Scopul său este unul practic - vizează realizarea unei evaluări sau a unui diagnostic, urmate adeseori de o prescripţie terapeutică. Succesul sau insuccesul terapiei sunt cele mai adecvate mijloace de validare a metodei. Sfera noţiunii de psihologie clinică devine astfel foarte vastă, iar „domeniul clinic înglobează toate instituţiile şi consultaţiile care se ocupă, în scop terapeutic sau profilactic, de subiecţi bolnavi, fragili sau inadaptaţi” (W.J.Schraml, 1973, apud.G.Ionescu).
Psihologia clinică este axată, deci, asupra „înţelegerii cazului particular al bolnavului, care-şi trăieşte boala cu temperamentul său propriu, cu trecutul şi istoria sa individuală, toate acestea conducând spre nuanţarea unui diagnostic şi instituirea unui tratament” (J.Favez-Boutonier, 1961, apud. G.Ionescu).
Mergând pe această direcţie a individualului şi particularului, a unicităţii individului în boală, psihologia clinică este preocupată, de asemenea, şi de situaţia reală, aria contextuală în care individul se dezvoltă şi care îl determină. Ea devine orientată si asupra „scopului practic de a consilia, de a vindeca, de a educa sau de a reeduca” (G.Chabalier, 1963, apud. G Ionescu).
Considerată ca ramură a psihologiei, psihologia clinică constituie un corp de cunoştinţe şi abilităţi, orientat spre investigarea persoanelor cu probleme medicale şi comportamentale, în scopul realizării unei stări personale mai satisfăcătoare, cu mai bune posibilităţi de autoexprimare. Principalele axe ale psihologiei clinice sunt: axa diagnostică, axa prognostică şi axa terapeutică.
În domeniul psihologiei clinice, există autori care fac o diferenţiere oarecum metaforică între clinica realizată cu „mâinile goale”, care nu utilizează nici un instrument (cu referire mai exactă la teste, pentru că în acest caz, metodologia folosită se restrânge la observaţia clinică, interviul clinic şi psihologul însuşi) şi clinica instrumentală sau „armată”, care utilizează instrumente psihologice (predominant teste).
Putem spune că „obiectul psihologiei clinice este constituit de studiul şi înţelegerea subiecţilor singulari şi a conduitelor lor în cadrul unei interacţiuni directe a psihologului cu aceştia” (I.Dafinoiu, 2002).
Conform lui M.Moulin (1992) (apud.I.Dafinoiu, 2002), integrată într-un examen psihologic, abordarea clinică poate fi caracterizată prin patru idei „forţă”:
1. Unitatea şi unicitatea persoanei – psihologul clinician se defineşte ca „specialist în problemele oamenilor singulari” (Ch.Nahoun), de unde refuzul unei abordări statistice a datelor;
2. „Cei trei muşchetari” ai situaţiei de examen – psihologul, subiectul şi problema/instituţia. Psihologul este parte integrantă din situaţia de examen psihologic, examenul însuşi fiind o interacţiune şi o punere în relaţie a unor indivizi (izolaţi sau în grup) cu un psiholog care îşi propune să-i observe şi să-i înţeleagă. De asemenea, trebuie ţinut cont de instituţia în care are loc examenul – şcoală, spital, întreprindere.
3. Experienţa subiectivă a subiectului şi atitudinea non-directivă – psihologul clinician caută să cunoască, pentru a putea descrie, modul în care persoana trăieşte şi îşi formulează problema. În acest context, singura abordare eficientă este una non-directivă, psihologul lăsând libertate maximă subiectului, pe care îl consideră un expert în propria problemă.
4. Perspectiva temporală – concret, abordarea clinică se derulează în trei timpi: examenul situaţiei prezente a subiectului; analiza trecutului, pentru a clarifica prezentul prin „istoria vieţii” subiectului; schiţa viitorului, prin luarea în considerare a celor două abordări anterioare.
Psihologia clinică a fost supusă în timp unor obiecţii, sintetizate pe trei direcţii mari de către Cloninger (1996, apud.I.Dafinoiu): nu permite predicţii, care să poată fi testate cu ajutorul unor observaţii clinice; lipsa obiectivităţii - studiul unui caz este fondat pe o intersubiectivitate la care psihologul şi subiectul contribuie fiecare cu partea sa, în cadrul unei situaţii unice şi neanalizabile; nu permite generalizări.
Psihologia clinică contemporană folosește o perspectivă integrativă pentru a înțelege și aborda în mod eficient problemele care pot apărea în cursul vieții. Perspectiva integrativă, biopsihosocială pune accentul pe interacțiunea influențelor biologice, psihologice și comportamentale asupra comportamentului și funcționării psihologice. Deși, de obicei, psihologii clinicieni nu pot interveni asupra tuturor factorilor biologici, psihologici și sociali care definesc existența individului, ei trebuie să țină cont de aceste influențe în înțelegerea și tratarea celor care apelează la serviciile lor. Abordarea biopsihosocială este o abordare sistemică, punând în evidență influențele reciproce între diferite sisteme care definesc existența umană. De exemplu, depresia poate fi asociată cu perturbări neurologice, cu conflicte interpersonale, dezamăgiri diverse în viață, factori stresori acasă sau la locul de muncă, așteptări nerealiste, un anumit context cultural și mulți alți factori care acționează, de obicei, în interacțiune. Modul de înțelegere a problemei individului și de abordare eficientă a acestuia trebuie să țină cont de toate aceste aspecte.
Activitățile care definesc profesia de psiholog clinician se referă la: evaluare psihologică, tratament, activitățile de cercetare, activitățile de predare, servicii de consultanță.
- evaluarea psihologică include numeroase componente, utilizând un ansamblu de metode (observația, interviul, metoda testelor etc.) și tehnici psihologice, pentru a surprinde aspectele cognitive, de personalitate, comportamentale, neuropsihologice în funcționarea individului. Datele obținute în urma evaluării sunt integrate într-un profil complex al individului, necesar pentru înțelegerea problemei acestuia și pentru stabilirea modalităților de intervenție;
- tratamentul (intervențiile psihologice) se adresează unei mari diversități de probleme, folosind diverse abordări. Psihoterapia se poate adresa indivizilor, cuplurilor, familiilor, grupurilor și poate viza probleme umane foarte diverse (anxietate, fobie, depresie, timiditate, boli somatice, pierderi, traume, adicții, tulburări de alimentație, dificultăți relaționale, dificultăți profesionale). Există o mare diversitate de abordări terapeutice și de modele teoretice utile în abordarea problemelor psihologice și comportamentale. O parte dintre psihologii clinicieni folosesc o abordare eclectică, integrând diverse perspective și abordări clinice în abordarea problemei individului. Alți psihologi clinicieni se specializează într-unul dintre tipurile de abordare terapeutică, modelele teoretice majore care sunt utilizate în psihologia clinică fiind modelele psihodinamic, cognitiv-comportamental, umanist/existențial și terapia sistemică.
- programele de cercetare – psihologii clinicieni conduc sau participă adesea la programe de cercetare, care au ca scop determinarea celor mai adecvate formule de evaluare și tratament pentru diverse problematici apărute în practică (depresie, anxietate, dependențe etc.). Aceste programe de cercetare pot pune în evidență factorii de risc pentru anumite tulburări sau dificultăți, pot evalua diverse metode sub raportul eficienței acestora în evaluare. Chiar dacă nu toți psihologii clinicieni sunt implicați în cercetări proprii, ei trebuie să fie sau să devină „consumatori” de cercetare, în vederea optimizării activităților lor profesionale, prin aplicarea rezultatelor obținute prin diverse cercetări în activitatea lor clinică. Acest lucru presupune consultarea revistelor de specialitate, participarea la conferințe, la workshop-uri sau organizarea de grupuri de lucru, pe diverse teme de interes, în care pot împărtăși cunoștințe și experiențe profesionale cu colegi din același domeniu.
- activitățile de predare – psihologii clinicieni pot realiza activități de predare în diverse instituții: ca profesori în universități, ca formatori, ca și coordonatori ai unor programe de practică desfășurate pentru studenți care se formează în acest domeniu. De asemenea, psihologii clinicieni pot organiza traininguri pentru diverse categorii de persoane care le solicită ajutorul: cursuri pentru viitorii părinți, pentru medici, pentru preoți, pentru manageri, în vederea unei mai bune înțelegeri a problemelor cu care se confruntă și pentru optimizarea modalităților lor de raportare la aceste probleme.
- activități de consultanță – pentru biserici, profesioniști din domeniul sănătății, oameni de afaceri, judecători, organizații etc. Aceste activități de consultanță pot include discuții informale, rapoarte sau modalități organizate formale de asistență psihologică. Ex. companiile pot consulta un psiholog pentru a reduce conflictele sau pentru a le furniza strategii mai adecvate de management al stresului, psihologii pot lucra împreună cu specialiștii din domeniul judiciar pentru organizarea unor programe de prevenire a violenței sau pentru selecție a personalului pe diverse posturi.
În ceea ce privește instituțiile și cadrele în care psihologii clinicieni își pot desfășura activitatea, acestea sunt foarte diverse, incluzând spitale, clinici, organizații, practică privată etc.
- practica privată – profesioniștii care lucrează în practica privată pot oferi servicii clinice în practică individuală sau în asociere cu alți specialiști din domeniu sănătății mentale, într-un cadru multidisciplinar (clinici). Psihologii care lucrează în practica privată raportează, de obicei, un nivel mai înalt de satisfacție profesională și un nivel mai scăzut al stresului profesional în comparație cu psihologii care lucrează în alte forme de organizare. Una dintre problemele care se ridică în țara noastră în ceea ce privește practica psihoterapeutică privată este absența unui sistem de asigurări care să acopere prestațiile pentru diverse categorii de persoane;
- spitale – mulți psihologi clinicieni lucrează în spitale; dintre activitățile specifice acestor posturi: evaluare psihologică, furnizarea de psihoterapie individuală, de familie sau de grup, consultanță pentru alți specialiști care lucrează în spitale (psihiatrice sau spitale generale), funcții administrative;
- clinici specializate pe anumite problematici sau centre de sănătate mentală - psihologii pot oferi, de exemplu, servicii de psihoterapie pentru copii abuzați, terapii de grup pentru adulții dependenți, cursuri de educație a părinților etc.;
- în domeniul industrial și organizațional – psihologii clinicieni pot oferi servicii de consultanță, de evaluare și psihoterapie scurtă pentru angajați: ex. pot colabora cu departamentul de resurse umane în activități de selecție, în dezvoltarea unor tehnici de intervievare, pot organiza workshop-uri de management al stresului sau workshop-uri pentru dezvoltarea unor abilități de comunicare, de relaționare etc. De asemenea, îi pot ajuta pe manageri să-și optimizeze capacitatea de a-și motiva și de a-și coordona angajații.
Dincolo de pregătirea de bază a oricărui psiholog clinician, care include cunoștințe de psihologie generală și clinică, principalele abordări din domeniul clinic, cercetare, statistică, etică, evaluare psihologică, psihoterapie, prestațiile de psihologie clinică pot necesita cunoștințe suplimentare, o pregătire mai aprofundată pe diferite problematici ale unor populații specifice. Mulți psihologi clinicieni ajung adesea la o specializare foarte strictă de cercetare sau de practică. Unele dintre cele mai cunoscute subspecialități ale psihologiei clinice sunt: psihologia clinică a copilului, psihologia sănătății, neuropsihologia clinică, psihologia criminologică și gerontopsihologia.
Psihologia clinică a copilului – psihologul specializat în acest domeniu trebuie să aibă, pe lângă cunoștințele uzuale ale oricărui psiholog clinician, cunoștințe de psihologie și psihopatologie developmentală, evaluare clinică a copilului (ex. el poate lucra cu copii cu tulburări comportamentale, dificultăți de învățare, întârzieri în dezvoltare motrică etc.) și psihoterapie (ex. terapie prin joc, terapie de grup, consultație terapeutică). Poate lucra în clinici specializate pe diverse problematici, în cabinete de consiliere, în școli, spitale de copii și în practica privată, cu copii abuzați, cu diverse patologii (ex. ADHD, tulburări de comportament, autism, enurezis, boli somatice grave, tulburări posttraumatice sau diverse probleme emoționale, comportamentale sau medicale). Poate furniza, de asemenea, consultații pentru profesori, consiliere școlari, pediatrii, asistenți sociali, părinți etc.
Psihologia sănătății – domeniul psihologiei sănătății s-a conturat începând abia din anul 1980, fiind definit ca un agregat de cunoștințe din diverse domenii ale psihologiei, reunite sub egida psihologiei clinice, și care are ca scop promovarea și menținerea sănătății, prevenirea și tratarea bolilor, identificarea corelatelor diagnostice din sănătate și boală și optimizarea sistemului de sănătate al societății.
Neuropsihologie clinică – se focusează pe relațiile dintre funcționarea neurologică și comportament, mai precis pe modul în care funcționarea creierului influențează comportamentul și determină probleme comportamentale. Psihologii clinicieni specializați în acest domeniu oferă evaluare și tratament psihologic pentru pacienți cu tulburări determinate de o serie de probleme cum ar fi: demență, traume, tumori, autism, atacuri cerebrale, AIDS, Alzheimer, epilepsie și alte probleme care generează disfuncții cognitive și neurologice. Ei pot lucra în spital, clinici de reabilitare sau în practica privată.
Psihologie criminologică – este definită ca aplicare a psihologiei clinice în problematici judiciare. Psihologii clinicieni specializați în acest domeniu realizează evaluări psihologice ale persoanelor acuzate de diverse delicte, pot realiza evaluări pentru custodia copiilor, pot emite judecăți asupra gradului de risc al diverșilor infractori sau asupra discernământului acestora în momentul comiterii unor infracțiuni. Pot lucra în penitenciare, centre pentru minori, servicii de probațiune etc.
Gerontopsihologia – furnizează servicii de psihologie clinică pentru vârstnici. Acesta devine un domeniu tot mai important, datorită creșterii segmentului de populație vârstnică la nivel mondial. Pot oferi servicii de consultanță psihologică în casele de bătrâni, aziluri, centre de recuperare, sau spitale generale. Pot furniza servicii de evaluare psihologică și neuropsihologică, psihoterapii scurte individuale sau de familie, consiliere pentru dobândirea unor strategii de creștere a independenței și capacității de a-și purta singuri de grijă.
Psihologia medicală are în centru corelarea modificărilor obiectiv-biologice pe care le induce boala cu modificările subiective, de trăire a situaţiilor de boală şi cu modificările de ordin relaţional.
Politzer arată că psihologia medicală este „psihologia care pune în centrul ei drama persoanei umane (aflate în situaţia de boală)”.
P.Popescu-Neveanu arată că psihologia medicală este „ştiinţa care studiază psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct de vedere al organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii sale, al naturii sale umane”.
Ea studiază, de asemenea, coeficientul de psihogenie al fiecărui bolnav, reflex al reacţiei sale faţă de agresiunea somatică/psihologică, ca şi mijloacele psihologice de tratament. Coeficientul de psihogenie se referă la particularităţile psihologice premorbide ale individului, atât sub aspectul „rezistenţei”, cât şi al structurii reacţiei patologice.
Săhleanu şi Athanasiu adaugă celor precizate mai sus, ca şi problematică a psihologiei medicale, şi:
- problematica psihologică a profesiunii medicale;
- problematica relaţiei interpersonale medic-pacient.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală vizează omul aflat sub incidenţa bolii, abordându-l într-o perspectivă dinamică şi comprehensivă.
Dicţionarul de Psihologie (Doron, R.; Parot, Fr.) defineşte psihologia medicală „... studiul psihologic al întregului domeniu medical, în special al relaţiei bolnav-medic (şi de o manieră mai generală, al relaţiei bolnav-personal de îngrijire), ca şi al aspectelor psihice ale comportamentelor şi proceselor morbide şi ale metodelor terapeutice”. Formarea psihologică a medicilor (ex. în cadrul grupurilor Balint) şi abordarea psihosomatică în medicină sunt principalele aplicaţii ale psihologiei medicale (J.M.Petot).
Dicţionarul de Psihologie coordonat de Ursula Şchiopu defineşte psihologia medicală ca fiind „un domeniu care s-a dezvoltat prin practica medicală şi care este destinat unor sarcini practice ale profesiunii medicale” (E.Kretschmer, 1956).
Psihologia medicală este născută la confluenţa psihologiei cu medicina (G.Ionescu), dar depăşeşte simpla „aplicare a cunoştinţelor de psihologie la domeniul medical” (D.Lagache). Ea abordează omul bolnav într-o viziune tridimensională complexă şi integrativă, somato-psiho-socială. M. Uzan Doll consideră că psihologia medicală are în atenţia sa mai ales cazurile de neadaptare, conflict, opozabilitate, nedezvoltarea caracteristicilor structurale şi etiologice ale acestora, căile de recuperare.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală este preocupată de câteva aspecte importante:
- studiază problemele teoretice şi practice ale medicinei, legate de psihologie, ca şi problemele psihologice ale oamenilor bolnavi, care fac parte din sarcinile diagnosticului, tratamentului şi profilaxiei bolilor;
- are o mare importanţă în instruirea şi formarea medicilor, care trebuie să ajungă să înţeleagă bolnavul ca pe o persoană umană ce suferă de o boală şi care are nevoie nu doar de sprijin strict medical, ci şi de o puternică susţinere psihologică;
- este luat în considerare şi rolul analizei şi cercetării ştiinţifice, psihologia medicală fiind privită ca „domeniu al psihologiei aplicate, ataşat colaborării cu medicii în ceea ce priveşte diagnosticul, tratamentul, reabilitarea şi prevenirea, cât şi cercetarea unor domenii ca psihofarmacologia, psihosomatica şi reacţiile emoţionale la boală” (R.M.Goldenson, 1970).
R.M.Iamandescu, în „Manualul de psihologie medicală”, prezintă câteva elemente ale câmpului de preocupări al psihologiei medicale:
- rolul factorilor psihologici în geneza şi evoluţia ulterioară a bolii, cu accentul pus pe elemente specifice de tipul stresului psihologic şi al modelelor implicării stimulilor psihici (chiar fără stres) în patogeneză;
- relaţia interpersonală dintre medic şi pacient, cu mai multe aspecte specifice:
· aspecte de ordin psihologic ale formării viitorului medic;
· cunoaşterea pacientului, a universului de preocupări şi aspiraţii ale acestuia, ca şi a mediului socio-familial al bolnavului:
a) personalitatea premorbidă a bolnavului, care generează predispoziţia spre contactarea facilă a unor îmbolnăviri şi personalitatea modificată, temporar sau stabil, de către boală;
b) interacţiunile anterioare îmbolnăvirii, în plan psihocomportamental şi relaţiile de la nivel de microgrup/macrogrup, implicit obligaţiile care decurg şi cele care sunt atenuate de boală;
c) cadrul relaţiilor interpersonale contractate de pacient din momentul îmbolnăvirii (cu medicul, cu personalul medical, cu lumea spitalului), cu accentuarea impactului întâlnirii bolnavului cu modul adesea tehnicist, alienant, depersonalizat de abordare a sa de către corpul medical;
d) modalităţile de reacţie a bolnavului la demersurile diagnostice, terapeutice şi de ordin educaţional întreprinse de medic.
· deprinderea unor modalităţi de acţiune asupra bolnavului, în plan psihic:
- tehnici de abordare psihologică diferenţiată a bolnavului;
- cunoaşterea frecventelor deformări ale informaţiei despre boală de către subiectivitatea bolnavului;
- instituirea unor măsuri de psihoterapie simplă (de susţinere) de la primele contacte cu bolnavul;
- principiile de selecţie a bolnavilor pentru consultul psihologic.
În funcţie de autor şi de cultura psihologică dintr-o ţară sau alta, psihologia medicală este considerată a fi diferită sau nu de psihologia clinică, deşi au unele preocupări comune. S-a pus problema diferenţelor existente între psihologia medicală şi psihologia clinică, termeni care sunt folosiţi adesea nediferenţiat, fără argumente suficiente pentru o poziţie sau alta.
Astfel, G.Ionescu realizează o trecere în revistă a motivelor pentru care unii autori preferă să folosească termenul de psihologie medicală şi pe cel de psihologie clinică. Concluzia la care ajunge autorul este aceea că nu există o delimitare foarte clară între conţinutul psihologiei medicale şi conţinutul psihologiei clinice. Conform acestui autor, există o serie de distincţii între cele două ramuri ale psihologiei, acestea păstrând însă ample arii comune:
- se poate spune că psihologia medicală are un domeniu mai vast decât psihologia clinică, dacă ţinem cont de faptul că surprinde o serie de elemente psihologice adiacente bolnavului: psihologia mediului terapeutic, a personalului sanitar, psihologia relaţiilor profesionale din instituţiile medicale, formarea psihologică şi formarea etică a personalului medical;
- psihologia medicală are un caracter aplicativ, similar cu cel al psihologiei clinice, dar psihologia medicală prezintă şi o mare disponibilitate de esenţializare şi teoretizare a datelor, faptelor şi observaţiilor izvorâte din analiza clinică directă, concretă şi imediată;
- psihologia medicală depăşeşte aria observării imediate, directe şi individuale, propriu-zis clinice, recurgând la observaţii mediate, indirecte, obţinute prin tehnici, teste şi metode de laborator, care conferă conţinut explorării psihologice paraclinice;
- psihologia medicală păstrează relaţii ample cu alte ramuri ale psihologiei, cum ar fi: psihologia experimentală, psihofiziologia, psihodiagnoza, ea însăşi fiind considerată ca un domeniu aplicativ al psihologiei, spre deosebire de psihologia clinică, care este mai ferm axată asupra pacientului, păstrând relaţii mai strânse psihoterapia şi cu orice domeniu clinic medical, al cărui problematică psihologică o abordează predilect.
Cu toate aceste deosebiri, G.Ionescu precizează că,deşi clare în formulare, aceste distincţii nu pot fi considerate actualmente esenţiale, domeniul psihologiei clinice fiind în cea mai mare parte comun cu acela al psihologiei medicale şi numai cercetări ulterioare le vor contura sferele, le vor îmbogăţi conţinutul şi vor aduce delimitări fundamentale.
1.2. Aspecte de etică în psihologia clinică și medicală
Ca orice activitate umană, și prestațiile de psihologie clinică și medicală trebuie să respecte anumite principii și standarde etice. Analizând diverse coduri etice ale domeniului, din diverse țări, se pot desprinde câteva aspecte etice esențiale. Astfel, putem vorbi despre 5 principii etice generale și 10 standarde etice. Principiile servesc ca scopuri spre care se tinde în practica clinică, în timp ce standardele etice descriu o varietate de comportamente care definesc acte neetice.
Cele 5 principii etice generale ale psihologiei clinice sunt:
- a acționa întotdeauna în beneficiul persoanelor care solicită ajutor, fără a le aduce vreun prejudiciu;
- fidelitate și responsabilitate - psihologii stabilesc întotdeauna relații de încredere cu cei cu care lucrează și sunt conștienți de responsabilitățile lor profesionale și științifice față de societatea și comunitățile în care lucrează;
- integritate – psihologii promovează întotdeauna acuratețea, onestitatea și adevărul științific în practica lor psihologică, în cercetare și predare;
- dreptate/justiție – psihologii respectă și promovează dreptul tuturor persoanelor de a avea acces și de a beneficia de servicii psihologice;
- respectul pentru drepturile și demnitatea fiecărei persoane – psihologii respectă demnitatea fiecărei persoane cu care lucrează și drepturile acesteia la intimitate, confidențialitate și autodeterminare.
Cele 10 standarde etice care guvernează activitatea psihologului clinician se referă la: 1. posedarea unor strategii de rezolvare a problemelor etice; 2. competență; 3. relații umane (ex. hărțuire, discriminare, conflicte de interese); 4. dreptul la intimitate și confidențialitate; 5. publicitate și declarații publice; 6. înregistrarea ședințelor și taxe; 7. educație și pregătire profesională; 8. cercetare și publicare; 9. evaluare; 10. terapie.
Vom analiza mai jos câteva dintre aceste standarde, cu cel mai mare impact asupra activității profesionale.
· Competența
Psihologii trebuie să posede un grad înalt de competență în aria lor de specializare, să ofere servicii doar în acele probleme și pentru acele persoane pentru care au calificarea necesară pentru o intervenție eficientă. Ei trebuie să își cunoască și accepte punctele tari și punctele slabe și mai ales limitele profesionale. De asemenea, acest standard presupune ținerea permanentă la curent cu cele mai noi descoperiri din domeniul lor de specializare, în așa fel încât să poată oferi cele mai calificate servicii. De asemenea, psihologii trebuie să se asigure de faptul că viața lor personală nu interferează cu prestațiile lor profesionale.
Există o serie de situații care pot face ca psihologul să acționeze mai puțin competent în activitatea lui profesională:
- poate dezvolta o tulburare psihiatrică sau o problemă psihologică care îi afectează judecata clinică (ex. o depresie sau probleme cu consumul de alcool);
- poate trece printr-o serie de probleme specific umane: divorț, boală, probleme financiare, anxietate, stres;
- poate resimți unele condiții ale cadrului său profesional ca sufocante sau nemotivante: număr prea mare de pacienți, remunerație neadecvată cu prestațiile sale profesionale, oboseală, blazare etc.;
- poate fi arogant sau narcisic. De exemplu, un psiholog arogant va considera că poate rezolva orice problemă, a oricărui pacient, că nu are nevoie de nici o pregătire suplimentară profesională, fiind deja foarte competent, că un anumit tip de serviciu este foarte bun și trebuie aplicat tuturor pacienților săi, că nu există nimeni mai competent ca el, printre colegii săi, cu care să se poată consulta. Un psiholog egoist poate accepta orice caz, din dorința de a avea cât mai mulți pacienți, chiar dacă problemele lor nu sunt acoperite de aria sa de competență, poate fi mai interesat în a câștiga bani sau în a promova decât în a acționa în interesul pacientului său, poate pune nevoile, dorințele sale mai presus decât cele ale pacienților, studenților, colegilor. Un psiholog incompetent poate furniza servicii lipsite de competență, în absența unei formări și informări suficiente.
Este esențial ca psihologul, dar și cei care acreditează psihologul în activitatea lui profesională, să încerce reducerea la minim a acestor factori perturbatori.
· Integritatea
Psihologii trebuie să mențină un grad înalt de integritate profesională și personală și să dea dovadă permanent de respect, corectitudine și onestitate în relațiile cu ceilalți. Aceasta înseamnă onestitate în prezentarea către pacienți a serviciilor pe care le vor oferi, a ariei lor de competență și a ceea ce poate fi așteptat în urma intervențiilor lor, în comunicarea taxelor ş.a.m.d. De asemenea, ei trebuie să aibă onestitatea de a referi un pacient a cărui problemă depășește aria sa de competență, în vederea asigurării celei mai bune condiții pentru pacientul său.
Dat fiind faptul că, în relația cu pacientul, psihologul deține o poziție de putere, el trebuie să se asigure de faptul că nu folosește această putere în dauna pacientului, cu alte cuvinte, că el nu folosește transferul pacientului în defavoarea acestuia.
Psihologii trebuie să evite stabilirea de relații personale în afara cadrului profesional. Acest lucru se referă la stabilirea de relații romantice sau sexuale cu pacienții în cursul muncii lor cu aceștia, la stabilirea de relații de afaceri sau la participarea la activități de orice fel în afara cadrului profesional. Unele relații de acest tip sunt inevitabile (de ex. într-un oraș mic sau în anumite contexte profesionale, aceste relații sunt inevitabile). Aceste situații, care nu pot fi evitate, trebuie tratate cu maximă grijă și sensibilitate de către psiholog, în așa fel încât pacientul să nu aibă de suferit.
· Responsabilitatea profesională și științifică
Psihologul trebuie să se consulte cu alți colegi sau cu specialiști din alte domenii, pentru a rezolva probleme ale pacienților pe care nu le poate rezolva sau înțelege singur.
În măsura în care trebuie să se supună unor standarde etice, psihologul trebuie să vegheze și la respectarea acestor standarde de către alți colegi ai săi. În condițiile în care constată încălcarea acestora standarde etice, psihologul trebuie să încerce remedierea acestei situații, fie prin acordarea de sprijin informal colegului respectiv, fie – dacă acest lucru nu este posibil sau dacă încălcarea respectivă este foarte periculoasă pentru pacient sau pentru profesie – prin sesizarea situației respective unei comisii de etică acreditată pentru rezolvarea acestor probleme.
· Respectul pentru drepturile și demnitatea omului
Psihologul trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru respectarea drepturilor fundamentale și a demnității pacientului, să fie sensibil la diferențele individuale și culturale, să respecte dreptul la libertate, intimitate și confidențialitate. Trebuie să evite orice formă de discriminare (sexuală, religioasă, etnică, datorată orientării sexuale etc.). să manifeste o grijă deosebită în direcția evitării oricărei biasări sau a interferenței valorilor, normelor sale de orice fel în abordarea pacientului.
· Confidențialitatea
Reprezintă cerința cea mai importantă în prestațiile de psihologie clinică. Tot ceea ce este menționat de către pacient în camera de consultație trebuie să rămână confidențial. Este prima condiție pentru dezvoltarea unei relații transferențiale între pacient și psiholog.
Există câteva situații care justifică încălcarea acestei confidențialități: existența unui pericol imediat pentru pacient sau pentru ceilalți, cum ar fi suicidul sau homicidul, informațiile privind existența unui abuz fizic, sexual sau emoțional asupra unui copil, persoană în vârstă sau persoană cu dizabilități. Persoana care apelează la servicii psihologice trebuie să fie informată asupra acestor limitări ale regulii confidențialității, pentru a acționa în cunoștință de cauză. În cazul în care pacientul cere el însuși ridicarea acestei confidențialități, din dorința ca psihologul să împărtășească informații importante pentru pacient cu terțe persoane, acordul pacientul trebuie consemnat în scris.
· Grija pentru starea de bine a celorlalți
Psihologul trebuie să caute permanent să îmbunătățească calitatea vieții celor cu care lucrează și să evite orice vătămare a acestora, implicit și evitarea oricărei tendințe de a manipula sau exploata în favoarea sa, în vreun fel, pacientul sau pe alte persoane cu care se află în relații profesionale (studenți, colegi etc.).
· Responsabilitatea socială
Psihologul trebuie să acționeze întotdeauna în spiritul responsabilității sociale. Acest lucru se poate concretiza prin: implicarea în combaterea unor cauze sau politici care contrazic principiile pe care le respectă sau care duc la exploatarea altora, implicarea în activități cu caracter social (tratarea unor pacienți care nu au posibilități financiare, susținerea în regim de voluntariat a unor cursuri pentru diverse categorii de populație, care duc la creșterea caliății vieții acestor oameni).
· Evaluare, măsurare sau intervenție
Psihologii trebuie să folosească numai acele instrumente de evaluare pentru care au formare. De asemenea, trebuie să utilizeze aceste instrumente numai pentru scopurile pentru care acestea au fost create și validate, să le cunoască punctele tari și limitele și să realizeze o intepretare cât mai riguroasă a datelor furnizate de aceste teste. Ei trebuie să ofere pacientului un feedback al evaluării formulat într-o manieră care să poată fi înțeleasă de aceștia. De asemenea, instrumentele psihologice de evaluare trebuie protejate împotriva folosirii lor neadecvate, de către persoane necalificate, evitându-se folosirea lor în dauna pacientului.
Respectarea eticii profesionale reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale profesiei de psiholog clinician. Dincolo de aspectele de nuanță, de reglementările legale, postulate în codul etic al profesiei din fiecare țară, este esențială interiorizarea spiritului care însuflețește aceste norme etice și menținerea permanentă în minte de către psiholog a respectului față de profesie și a respectului față de cel pentru care lucrează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu